Găsind pământul sub picioare

Povestea, toate numele, personajele și incidentele descrise în această producție sunt fictive. Nu se intenționează sau nu ar trebui să se deducă nicio identificare cu persoane reale (vii sau moarte), locuri, clădiri și produse.

Editat de Iulia Cristescu

Mi-am dat seama brusc că sunt în viață și am deschis ochii. În stânga mea se auzea un semnal sonor – mă aflam din nou la terapie intensivă. Respiram cu ușurință și oxigenul bâzâia ușor în masca mea. M-am gândit că și asta însemna ceva. Masca sugera că eram moartă. Știam că voi muri în curând, o știam de mult timp, și nu-mi păsa, voiam doar să fie repede, pentru că eram obosită. Mi-am amintit că mă numesc Mariana, numele dat de părinții mei. Îmi venea să plâng gândindu-mă la ei.

Mai era puțin timp până la sosirea medicilor. Tatăl Katiei îmi spunea odată că monitoarele spitalelor îți pot spune totul. Când cineva moare, toată lumea începe să fie agitată, îmi amintesc… Dar încă nu erau doctori, așa că… Nu știam ce înseamnă asta. Aș putea fi moartă. Dacă eram moartă… De ce m-au adus înapoi? Pentru ce motiv? Îmi venea să plâng din nou, așa că mi-am amintit cum a început totul.

Aveam vreo cinci ani când au observat vânătăi apărute de nicăieri.Curând au început să mă doară degetele. Îmi amintesc cum se îndoiau pe spate și mă dureau. Când m-am plâns mamei mele, aceasta s-a îngrijorat și m-a dus la doctor. Acesta mi-a examinat brațele, s-a uitat cu indiferență la ochii mei plini de lacrimi și mi-au spus că nu avea cum să mă doară; am inventat ca să primesc atenție. Mama s-a enervat foarte tare atunci și m-a dus acasă, unde mi-a dat jos… Ei bine… Totul ca să mă rănească cu un băț. Am sângerat mult. Pielea mea era atât de subțire: se vedeau toate venele prin ea, mai ales pe piept. M-a durut ca naiba și, bineînțeles, am țipat. Dar după bătaie am simțit mai puțină durere acolo unde mă duruse întotdeauna, dar numai pentru o scurtă perioadă de timp.

Înainte de a merge la școală, făceam tot ce puteam numai să nu mă plâng de durere. Mai târziu, au început să mă pedepsească cu o curea lată care nu mă făcea să sângerez, dar mă durea tare. Întotdeauna am fost micuță, chiar și acum arăt de opt ani, dar am treisprezece, așa că presupun că nu mă loveau prea des, doar puțin, deci nu inventez nimic. Când aveam opt ani, chiar a început să-mi placă să fiu pedepsită, pentru că era mai ușor să respir după aceea. Nu mă mai împotriveam și veneam de bunăvoie când voiau să mă disciplineze.

În clasa noastră era o fată pe nume Katia, iar tatăl ei mi-a salvat viața. Dar nu am înțeles niciodată de ce. Katia avea și ea pielea subțire și degetele răsucite, dar ei au crezut-o, iar când m-am plâns de durere, m-au trimis la un psihiatru. Bineînțeles, acum știu că era un psihiatru, dar la vremea aceea, eram foarte atașată de doctor, i-am spus totul, iar el… M-a mințit. Doctorul a spus că mă voi face bine și a scris în notițele sale că îmi imaginam lucruri și că trebuie să fiu tratată cu injecții. Injecțiile au fost foarte dureroase, chiar mai dureroase decât centura. Dar, după injecții, mi-a fost mai ușor să respir și nu mă mai dureau degetele la fel de mult, așa că mi-am recăpătat curajul. Katia i-a spus tatălui ei despre mine. El le-a spus părinților mei și aceștia s-au supărat. Nu m-am dus la școală timp de o săptămână pentru că cureaua a rupt ceva, am avut febră și… Nu-mi mai amintesc. Am rugat-o pe Katia să-i spună tatălui ei să nu vorbească cu părinții mei, și m-au rugat să le arăt rezultatul, așa că am făcut-o. Atunci a început să plângă. E norocoasă că are un asemenea tată, iar eu sunt…